Emoțiile se rostogoleau în ea în timp ce privea orașul cum dispărea încet, încet …
Totul se deschidea înainte, lumina soarelui devenise mai intensă, cerul mai aproape iar șoseaua o întâmpina binevoitor; nu a înțeles cum a trecut timpul, unde au fugit kilometrii de drum, cum poate o mașină să zboare și lăsa în urmă câmpii, poduri, localități, oameni, ca pe niște fotografii pe care le atingea cu privirea ei pentru o secundă, o emoție și gata …
Norocul ei că momentul (prezentul) este conștiincios și își făcu treaba, astfel că o așeză pe neclipite în brațele lui, și se retrase discret … Cumva, într-un mod neștiut de ea ca pământeană, timpul se opri sau dispăru, iar în absența sa lumea arăta altfel.
Pășea prin lume dar o privea din afară, era în afara naturii dar o știa înlăuntrul său, vorbea limba nopții, a frunzelor și a vântului, era atâta viață și întâmplare în ea, universuri ce se deschideau cu fiecare pas, atingere, respirație sau sărut împărtășite, luate, date, furate, dorite sau întâmplate …
Cunoscutul îi deveni străin, iar misterul un firesc, o curgere continuă … și nicicând Viața nu i se păru mai frumoasă și mai primitoare.
Păstrează încă în ea un moment, o imagine, un loc, o emoție, un gust, un zâmbet, o noapte, o poveste, o dimineață, o întâmplare, toate înghesuindu-se să fie parte din această îmbrățișare de necuprins, de tălmăcit sau de descris.
Dedicată lui!
Trezirea Conștiinței de Suflet 