Cu un sărut mai aproape de moarte

Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Și asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existența timpului. Fiecare tic-tac era pentru mine ca o bătaie în porțile morții. Când mă culcam în pat și în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roților unui tren care ma duce spre moarte.

Era atât de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristețe doborâtoare, într-o tristețe din care nu credeam că voi ieși vreodată. Era îngrozitor să știu că eu nu voi mai putea întoarce timpul vieții nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfâșiam să simt cum dispare în neființă pentru totdeauna și irecuperabil sunetul acela monoton și trist.

Acest sentiment îl trăiam mai ales seara, la culcare. Dar adevărata tristețe și singurătate mă copleșeau în casele străine, chiar și la bunica, unde mă adormea un ceas mare sovietic. Atunci mă gândeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele ticăie oricum, chiar și atunci când eu nu le aud.

Orice aș fi făcut și oriunde m-aș fi dus, timpul trecea.

Sigurul rost pe care îl mai vedeam era să urmăresc cât mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupație din viața mea, dar n-a fost fără rost.

Am început să văd trecerea timpului în orice: în frunzele care cad sau doar se mișcă, în orice schimbare, în orice cuvânt sau gest care erau înghițite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu însumi rămâneam nemișcat și neputincios în fața trecutului care mă înghițea încetul cu încetul.

Trecerea timpului se poate masura cu orice. O măsuram cu hainele din care creșteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu oprește trecerea timpului. Și cei îndrăgostiți pot spune: iată, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrățișare, cu un sărut mai aproape de moarte.

Suntem întotdeauna mai aproape. De multe ori mă surprind asupra aceluiași gând în timpul liturghiei, când preoții și diaconii își dau sărutul iertării și al dragostei înainte de a se împărtăși. Atunci ei se cuprind și, sărutându-se pe umăr zic: „Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: ” Este și va fi”.

Ce minunat! Atunci sunt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar și mai aproape de Viață. Pentru un singur lucru mă rog atunci: ca sărutul acesta să mă apropie anume de Viață și nu de moarte.

Fragment din cartea Între Freud și Hristos a minunatului părinte Savatie Baștovoi

Mulțumiri!

Cu dragoste,

Alice ❤