A început decembrie, a început iarna, a început să se trezească un pic sufletul străvechi …
Ni se întâmplă o atingere ușoară a unui spațiu sacru, bătrân, foarte adânc din noi …
Realizez că mă cheamă satul liniștit și profund, tradițiile vii și adevărate, bunica, patos de dăruire și smerenie …
Mă simt atât de acasă în acest decor … aici, unde ziua este mare cât lumina, noaptea este adevărată și adâncă iar omul mulțumește și sfințește naturii primirea.
Aici, când sufletul râde, peste văi iese soarele să-i răspundă, iar când sufletul plânge, cerul toarnă cu găleata; când tinerii își celebrează unirea, miroase a cozonac în toate cocătoarele din sat iar când vreun suflet se decide să-și încheie călătoria, se retrage liniștit și adoarme …
Nimic nu este extraordinar, prea mult, prea …
Este ființare simplă, blândă, înțeleaptă! Este spațiul infinit, unde ființa vorbește despre iubire și abundență în bucata de pâine și lumina lumânării de pe masă!
Iar noi, suntem toți laolaltă … zâmbim înlăuntru și unul către altul …
Decembrie 1, 2017
La mulți ani românești!
Text susținut de prima mea pâinică făcută în/și acasă 🙂
Trezirea Conștiinței de Suflet 