Se pregătea să plece. A câta oară? Nu mai conta, călătoria devenise casa ei  …dar, acum era altfel, simțea că este foarte mult pentru ea acest drum și aceasta o trezea și o înduioșa profund.

Emoțiile se rostogoleau în ea în timp ce privea orașul cum dispărea încet, încet …

Totul se deschidea înainte, lumina soarelui devenise mai intensă, cerul mai aproape iar șoseaua o întâmpina binevoitor; nu a înțeles cum a trecut timpul, unde au fugit kilometrii de drum, cum poate o mașină să zboare, lăsa în urmă câmpii, poduri, localități, oameni, ca pe niște fotografii pe care le atingea cu privirea ei pentru o secundă, o emoție și gata …

Într-un moment anume inima începu să-i bată mai tare și  înțelese că a ajuns. Cum poți oare să fii în fiecare gest ceea ce simți?  Știa că în brațele lui îi va fi mai ușor să potolească în ea curcubeul nebun de emoții, ce-și făcea de cap nestingherit, dar până atunci, nu-i rămânea decât să respire, profund, intens, repetat …

Norocul ei că timpul este conștiincios și își făcu treaba, astfel că o așeză pe neclipite în brațele lui, și se retrase discret … Cumva, într-un mod neștiut de ea ca pământeană, timpul se opri sau dispăru, iar în absența sa lumea arăta altfel.

Pășea prin lume dar o privea din afară, era în afara naturii dar o știa înlăuntrul său, vorbea limba nopții, a frunzelor și a vântului, era atâta viață și întâmplare în ea, universuri ce se deschideau cu fiecare pas, atingere, respirație sau sărut împărțite, luate, date, furate, dorite sau întâmplate …

Cunoscutul îi deveni străin, iar misterul un firesc, o curgere continuă … și nicicând lumea nu i se păru mai frumoasă și mai primitoare.

Păstrează încă cu ea un moment, o imagine, un loc, o emoție, un gust, un zâmbet, o noapte, o poveste, o dimineață, o întâmplare, toate înghesuindu-se să fie parte din această îmbrățișare de necuprins, tălmăcit sau descris.

Dedicată lui!