Cufărul unei femei

Pașii căutării de sine m-au dus deunăzi într-un loc ce mă chema de ceva vreme. Era un sentiment de incompletitudine ce mă urmărea, mă chinuia și în același timp parcă îmi pregătea ceva. Așteptam în fiecare zi să aud chemarea unei cărări îndepărtate, ce-mi trimitea dorul regăsirii. Urmându-mi inima, am luat-o ușor, ușor, iar pașii m-au dus într-un colțișor, unde am descoperit un cufăr prăfuit aflat în tăcere. L-am privit cu uimire, curioasă și timidă, iar apoi, am îndrăznit să-l deschid. Odată ce capacul a căzut povestea m-a învăluit și de atunci mă tot poartă …….

E povestea unei esențe fine cu gust diafan și dulce, ce m-a învăluit cu căldură și dragoste, ce m-a ocrotit și mi-a dat curaj să pășesc în această nebănuită lume. Regăsesc în ea chipul blând și trupul cald al mamei dragi, privirea aceea care iți spune ca ești atât de prețioasă, că ești un miracol cu adevarăt împlinit, care îți dăruiește mesajul valorii, al unicității tale, al miracolului că ești. M-am contopit și m-am hrănit cu nesaț din această energie inepuizabilă, ce se dăruia cu o dragoste, ce cuvintele mele nu o pot cuprinde. Glasul acestei esențe era suav, spunea cele mai fantastice povești și îmi zugrăvea o lume în care nu mai aveam uneori răbdare să pășesc. Uneori, această esență fină devenea o energie puternică, intensă, inteligentă, care aranja lucruri, organiza și deretica în jur, alerga, purta sacoșe, genți, calcula ore, lucruri, bani, se aprindea ca un foc, se lupta și prindea în furtuna sa tot. Bătălia era întotdeauna scurtă și eficientă, după care se așternea ca o apa, și își continua curgerea lină, dar puternic transformatoare. Tot ea te îndruma ușor, te ghida și ori de câte ori te îndepărtai mai mult și ți se făcea dor, era suficient să o chemi în gând și o simțeai cum te învăluie și te protejează. Era un pact secret și tăcut al unei conexiuni magice, ce funcționa pur și simplu. Nu-ți cerea nimic, pur și simplu era acolo pentru tine.

Am luat cu mine această esență și am ascuns-o într-un loc profund al sufletului, gândind că este timpul să îmi construiesc propria esența, poate mai spectaculoasă, mai puternică și de ce nu, la limita perfecțiunii. Am început o luptă continuă de construcție, încercând pe rând roluri, scene, măști, scenarii, am crescut, am cunoscut oameni, emoții, locuri, obiceiuri, am învățat mult și m-am jucat mai puțin, am crezut că m-am îndrăgostit și am iubit fără minte, am gustat din libertate și m-am înlănțuit în propriile convingeri, am simțit intens viața și am omorât în mine vise. Și apoi m-am întrebat ce mă hrănește acum? Și am simțit o energie creatoare, jucăușă, pasională care experimenta mereu până la limita nebuniei, avea o forță stranie, încăpățânată și egocentrică, care nu găsea liniște niciodată. Se răzvrătea și se înfuria, o lua de la capăt și căuta, căuta ceva ce nu-i era clar, dar nu se lăsa bătută. Se arunca în gol simțind gustul pericolului, se temea și se hotăra pentru a câta oară să nu se oprească. Experimenta uneori un soi ciudat de timiditate, dar era abilă să-și construiască un camuflaj bine meșteșugit,  pe care și-l purta cu mândrie și siguranță. Această energie se manifesta ca o furtună, mă purta în bătălii cu rost sau fără, făcea victime și năștea agresori, dar mă îmbăia în adrenalină și uneori, îmi fura atât de mult timp, încât numai era loc de opriri sau răzgândiri. Și viața curgea……. până când ajunse la confruntarea adevărată: întâlnirea unei energii masculine și în sfârșit timpul se opri pentru o secundă în loc.

Era ceva nou, nu-și amintea să mai fi cunoscut așa ceva până atunci. O metamorfoză bizară o conducea acum pe o cărare neștiută dar incredibil de ademenitoare. Se schimba în fiecare moment, experimenta emoții contradictorii, era când jos, când sus, când în ambele locuri deodată, se fâstâcea și se chinuia ba să înțeleagă, ba să simtă, să se lase purtată sau să preia controlul. Până când ceva o învălui atât de puternic încât alchimiză totul într-o nouă energie.

Era ca o ploaie caldă de vară ce o răcorea și o aprindea, îi dădea aripi și o călătoarea în spațiu și timp. Îi transforma noaptea în zi și ziua în noapte și o stârnea până la epuizare. O bulversa și o exalta, o lua și o lăsa, o înălța și o cobora în lacrimi. I-a atins sufletul într-un mod intens și profund, a stârnit în ea o pasiune nebună ce îi bântuia visele. Împletea în ea și soarele și luna și cerul și pământul și îngeri și demoni. O purta într-un univers vast, infinit, atât de ademenitor, și ceva se schimbase iar ea știa că este pentru totdeauna. Această energie ghid, calmă și stabilă ca un munte, puternică și blândă ca inima unui războinic erou, vizionară, necuprinsă ca zborul unei păsări în contemplație, îi vorbi pentru prima oară, despre tentația abandonului. Ce dulce îi păru acum ideea, cu câtă nebunie feciorelnică începu să arunce toate învelișurile ce o țineau, se “dezgolea” uneori timid, alteori cu încrâncenare, căci, O Doamne cât tânjise spre libertate. Urca golgote pentru a simți gustul dulce al pământului și amprenta cu forța tălpii sale pământul, căci acum știa că toate celelalte îi sunt dăruite și ghidate.

Așa începu să iubească pământul și viața ei de pământeană, căci înțelesese că Cerul este o oglindă a Pământului și nu povestea iluzie în care trăise până atunci. Încă o găsim călătorind …… și vă asigur că mai are multe de povestit ….